Maestrul Ioan Ivan mi-a dedicat piesa asta: www.trilulilu.ro/protest-antisovin. Niciodată nu am învăţat nimic de la cei cu care am fost… la fel. De mult vreau, acum m-a motivat să scriu asta. Îi mulţumesc.

„Ca din credinţă, fără vreun dictat,
să ştie toată ţara româneşte”

Ziceam că sigur am greşit noi (maghiarii) cu ceva, de nu vine respectul acela (al românilor) de la sine. Cred că la fel, ungurii nu învaţă cu drag româneşte, poate pentru că li se impune. Era în 1985, eram în clasa a 1-a, ştiam câteva cuvinte româneşte. Programa prevedea la fel pentru toţi, (mama a numărat în jur de) 100 de poezii de învăţat pe de rost, cele mai multe despre Ceauşescu şi realizările-i măreţe. Mama, din ceva motiv, nu m-a lăsat să nu le învăţ. Încă nu înţeleg de ce. A stat cu mine până noaptea târziu zi de zi, să repet după ea la lumina lumânării, că nu era curent. Vă daţi seama câtă dragoste de limbă română sădeşte aşa ceva într-un copil de 6 ani. Azi, dacă se spune că limba română ar trebui studiată de către cei cu o altă limbă maternă, ca limbă străină (în primă fază), ne supărăm. Ba ia să se chinuie şi cu geografia şi istoria în română, să-i intre în cap iubirea de ţară. Dragoste cu forţa. A cerut Ceauşescu. Noi poate putem mai bine de atât.

Voi denunţa azi câţiva dascăli care nu s-au supus directivelor sistemului. Să ştie ce au făcut. Au trecut 25 de ani de atunci, e voie sigur.

De ce ştiu eu româneşte. În clasa a 5-a, doamna profesoară Olimpia Varga, văzând câte cuvinte ştim noi româneşte (colegii de la sate niciunul, din simplul motiv că nu trăiau români la ei în sat), cum să ne explice Eliade? A închis manualul, şi ne-a dat câte un vocabular din ăla mic. Ne citea poveşti simple, din acelea de adormit copii. Ne întreba ce cuvânt nu cunoaştem. Scriam în vocabular. Ca-po-do-pe-ră. Pri-ma-do-nă. Până în clasa a 8-a ne-a învăţat româneşte. În a 7-a şi a 8-a ne-a predat la fel gramatica, cu multă îngăduinţă şi după nivelul fiecăruia. Cred că risca, dacă se afla că nu se ţine de programă. În maghiară bicicleta n-are gen, ne-a fost greu să înţelegem măcar conceptul. În română ce-i prefix, la noi îi sufix, de aceea avem cuvinte lungi, ca nemţii. În clasa a 9-a ne-a preluat doamna Stela Ioniţă. Era dintr-un sat de unguri din apropiere, vorbea ca noi maghiara. Ne traducea, să înţelegem, şi ne dădea voie să exprimăm uneori în maghiară ce am înţeles din Eminescu, numai să ştie că am înţeles ceva.

Abia-n ‘tra a 10-a am ajuns la (o oarecare) egalitate cu nativii români. Atunci domnul profesor Crâşmaru ne-a explicat Alecsandri, Barbu, Rebreanu, Slavici, Goga, Minulescu, Coşbuc, Bacovia, Petrescu… şi Eliade. Şi făcea legături cu omologii lor din literatura maghiară. Dacă nu erau cei trei dascăli, să nesocotească îndârjirea sistemului şi să se raporteze la noi ca om la om, niciodată nu aş fi putut trăi în La ţigănci, şi nu m-aş fi putut îndrăgosti şi eu de Maitreyi.

De atunci, ca din credinţă.

Fiţi îngăduitori.